Cei pe care îi iubim nu mor niciodată

Sunt una dintre acele persoane norocoase, ce are şansa de a avea majoritatea persoanelor dragi încă în viaţă. Bunici, părinţi, fraţi, prieteni, aproape toţi sunt, încă, alături de mine. Cu o singură excepţie: bunicul meu.

Bunicul meu era genul de bunic pe care şi-l doreşte orice copil. Era bunicul rupt din file de poveste. Avea părul albit de trecerea anilor, iar ridurile de pe chip îmi aminteau mereu că e un om plin de istorie.

Bunicul meu nu venea niciodată cu mâna goală, mereu îmi aducea câte ceva, iar când îl vedeam, uitam pe loc ce vârstă am, facându-mă să redevin copil.

Era un om micuţ. Însă era semeţ şi plin de vlagă. Şi a fost aşa până în clipă în care a murit. Când a murit, părea că doarme. Părea căzut într-un somn adânc, care urma să îl odihnească în pace pentru totdeauna.

Bunicul meu a fost aproape perfect: blând, iubitor, gata să îmi ofere orice. I-a lipsit, însă, un singur lucru: nemurirea. Atunci, ar fi fost perfect.

Când a plecat, mi-am dat seama că nu moartea celor dragi nouă doare atât de rău. Ceea ce doare cu adevărat este golul din casa în care, până mai ieri, răsuna glasul celui mult iubit. Liniştea lăsată în urma lui te surzeşte, pentru că oricât ai încerca, nu poţi să îi mai auzi paşii. Şi ştii, ştii cu siguranţă că nu îl vei mai vedea nicicând pe cel sau pe cea care, până de curând, era o prezenţa vie și plină de căldură în viaţa ta.

Mi-a fost greu să mă obişnuiesc fără bunicul meu. Îmi era dor, cumplit de dor de vocea lui caldă. Mereu am fost „Anduța” lui, nepoţica lui, febleţea lui. Copilăria mea era plină de parfum de prăjituri făcute de bunicul meu. Da, bunicul meu gătea. Bunicul meu făcea curăţenie, alături de bunica. Mereu erau ei doi, cei doi micuţi bătrânei, care m-au învăţat ce înseamnă blândeţea, dragostea şi dulceaţa de trandafiri.

Mi-a fost și îmi este cumplit de dor. Şi acum plâng când mă uit la pozele lui. Îmi e atât de dor de prezenţa lui, de cuvintele lui şi de privirea sa blajină.

Am însă convingerea că oamenii dragi nu mor, de fapt, niciodată. Abia după plecarea lor din lumea fizică, ei rămân cu adevărat în inimile noastre, unde trăiesc veşnic, în iubire pură. În inimile noastre, cei pe care îi iubim trăiesc, râd alături de noi şi ne iubesc. În inimile noastre, ei nu mai suferă. Acolo, şi-au găsit, în sfârşit, pacea. Cu cât inima îţi e mai plină de dragoste, cu atât mai mult loc este pentru cei plecaţi să îşi găsescă odihnă acolo.

Aşa că nu plânge. Închide ochii şi gândeşte-te cât de mult ai iubit. Cât de mult ai fost iubit. Viaţa este un dar, un dar ce nu poţi şti dacă îl vei primi şi mâine. Îmbrăţişează-i  cu putere pe cei care sunt încă aici şi iubeşte-i, cât încă mai poţi să o faci. Într-o zi, nu vei mai putea să îi întâlnești decât în suflet sau în vis.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s